Restaurante bucureștene cu tradiție

Povestea restaurantului Hanu' lui Manuc se leagă de cea a unui negustor înstărit, de origine armeană – Emanuel Mîrzayan (Manuc-bei). În urma unor instabilități politice din țara sa, s-a refugiat la București, unde, pe un teren care făcuse parte din Curtea domnească, cumpărat odată cu alte moșii, avea să construiască, între anii 1806 și 1808, hanul care îi poartă numele. Acesta dispunea de peste 100 de camere destinate oaspeților, fiind dotat, de asemenea, și cu mai multe pivnițe, bucătării, prăvălii și camere ocupate de servitori, alături de două saloane și o curte interioară în care fusese amenajată o cafenea. Manuc-bei nu a stat nici aici departe de lumea politică, sprijinindu-l pe Constantin Ipsilanti, domn al Țării Românești la acea vreme, și punându-și hanul la dispoziție pentru semnarea tratatul de pace care a marcat încheierea războiului ruso-turc din anii 1806-1812. După moartea sa, hanul va trece rând pe rând în proprietatea mai multor persoane.

După ce, în urma cutremurului din 1831, a fost parțial distrus, odată cu preluarea sa, la trei decenii distanță, de către Lambru Vasile, este refăcut și redenumit Marele Hotel Dacia. În paralel cu diverse întâlniri politice, în incinta hanului se organizau și numeroase evenimente mondene, precum baluri mascate și spectacole de teatru. În anii ’90 și în 2009 sunt efectuate noi lucrări de consolidare, hanul de odinioară funcționând astăzi ca restaurant, dar cu același nume ca la începuturi.

Deschisă în urmă cu 170 de ani, la vremea aceea funcționând drept cofetărie, sub numele „La doi frați, Anton și Vasile Capșa”, Casa Capșa este unul dintre cele mai longevive restaurante din Capitală. Inițial, a funcționat pe locul unui fost han, Damari, fiind mutat ulterior în casa Slătineanu, unde a rămas până în prezent. Extinderea cofetăriei cu o cafenea și un hotel a avut loc începând cu 1886. Odată făcut acest pas, Casei Capșa îi vor trece tot mai des pragul elitele vremii, fie că vorbim de artiști, politicieni sau gazetari, dar mai ales scriitori, printre care se numără Ion Barbu, client fidel al localului, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu și Ion Minulescu.

De-a lungul timpului, Casa Capșa a fost furnizorul mai multor case regale, distingându-se și cu ocazia unei vizite a unui important mareșal francez, diabetic, și pentru care maestrul cofetar Grigore Capșa a conceput special o prăjitură, Joffre, botezată astfel în onoarea oaspetelui de seamă, și adoptată rapid și de alte bucătării internaționale.

Restaurantul La Caru' cu bere și-a deschis porțile în 1879, primul său proprietar fiind Ion Căbășanu, împreună cu care lucrau și doi nepoți, Gheorghe și Ion Mircea, cărora li se alătură mai târziu și fratele lor, Nicolae. Ulterior, în afacere sunt implicați tot mai mulți membri ai familiei, iar în 1897 este cumpărată actuala locație a restaurantului. Clădirea, inaugurată în vara anului 1899, a fost structurată pe mai multe niveluri: pivnițe, destinate depozitării butoaielor în care erau păstrate berea și vinul, parter, unde a fost amenajat restaurantul, două etaje, care adăposteau camerele proprietarului și ale angajaților, și un pod mansardat. Arhitectura acesteia se înscrie în stilul neogotic, planurile fiind realizate de arhitecții Zigfrid Z. Kofczinski și Al. Pesch. Printre elementele cele mai reprezentative se numără parterul boltit, înfrumusețat cu vitralii, mozaicuri și lambriuri sculptate.

Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1947, soluția de supraviețuire a fost încheierea unui contract cu Cooperativa Muncitorilor Ospătari. Cu toate acestea, la un an distanță berăria intră în proprietatea statului. După căderea regimului totalitar, clădirea reintră în proprietatea familiei Mircea, și, după o serie de lucrări de renovare, în 2006 berăria își reia activitatea.

Frecventat odinioară de familiile de boieri din Capitală, restaurantul Casa Doina nu a purtat dintotdeauna acest nume. Pe vremuri, era cunoscut drept „Bufetul de la șosea”, cel dintâi care l-a numit astfel fiind arhitectul Ion Mincu. Tot el l-a și proiectat, alegând stilul neoromânesc, redat prin includerea unei verande tradiționale din lemn și a unor elemente decorative, colorate în nuanțe tari, de verde-albăstriu, pe care sunt trecute denumiri reprezentative ale industriei vitivinicole a României: podgoriile Panciu, Cotnari, Odobești, Berbecu, Drăgășani și nu numai, vizibile pe linia planului superior al clădirii. La interior există și un salon care poartă numele îndrăgitului arhitect.

Deși a fost ridicat inițial la propunerea ministrului lucrărilor publice de la acea vreme, Petre P. Carp, cu rolul de a găzdui un pavilion al Expoziției de la Paris din 1890, fondurile insuficiente au dus la amânarea momentului inaugurării cu alți doi ani. Actuala denumire a fost adoptată în anul 2003, dar, chiar și în urma unor lucrări de restaurare, elementele tradițioanle au rămas neschimbate.